Intrați în febra pregătirilor de Anul Nou, oamenii aleargă după costumații de gală, casele se decorează cât mai savant, iar petrecăreții nu uită să-și facă o provizie consistentă de petarde și artificii pentru a celebra sosirea unui nou an. Suntem atât de obișnuiți cu toată această nebunie, încât nimeni nu se mai întreabă de ce facem anumite gesturi în noaptea de Revelion. Fiecare se simte dator să respecte fel de fel de tradiții, învățate de la părinți și bunici, dar care, în multe cazuri, au în spate o istorie milenară.
Mai mult sau mai puțin conștienți, în noaptea de Anul Nou repetăm ritualuri moștenite încă din antichitate, care au rezistat peste timp, chiar dacă unele s-au mai modificat, iar semnificațiile ne scapă. Forța tradiției este atât de mare încât chiar și cei care de regulă
râd de superstițiile băbești nu prea se încumetă să nu țină cont de ele.
Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi, având o vechime de peste 4000 de ani. În jurul anului 2000 i.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariției lunii noi după echinocțiul de primăvară, care cădea de regulă în
perioada 23-25 martie, după actualul calendar. Începutul primăverii era o dată logică pentru a începe un nou an, fiind un anotimp al renașterii, al semănatului și al înfloririi. Sărbătoarea dura 11 zile, iar petrecerile erau dezlănțuite, babilonienii întrecându-se în extravaganțe față de care chefurile moderne par de-a dreptul liniștite, după cum afirmă unii istorici.
Românii au continuat să serbeze Anul Nou la sfârșitul lunii martie, dar, cum conducătorii imperiului aveau o adevărată pasiune să modifice calendarul, acesta a ajuns să nu mai corespundă cu anul solar. Pentru a restabili sincronicitatea, în anul 153 i.Hr., Senatul român a decis ca anul nou să înceapă la 1 ianuarie, dată arbitrară, care nu mai avea legătură
cu renașterea naturii. 1 ianuarie era însă ziua de după alegeri, când noii consuli erau instalați în funcție. Așa se face că numele lunilor septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie - ale căror denumiri provin de la cifrele șapte, opt, nouă și zece - să nu mai corespundă cu locul pe care îl ocupă în noua înșiruire a lunilor. Calendarul a mai suferit diverse modificări, astfel că, în anul 46 i.Hr., Iulius Cezar a fost nevoit să pună din nou ordine în calendar, iar pentru a-l aduce din nou în pas cu mersul soarelui el a lăsat anul să dureze 445 zile. La români, celebrările, numite Calende, durau trei zile, timp în care oamenii își făceau daruri simbolice - dulciuri și miere pentru a avea pace, aur și bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină.
