Anul Nou a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, devenind general recunoscută în 1500, la introducerea calendarului gregorian. La acea vreme, calendarul iulian era din nou desincronizat, plasând ziua de 1 ianuarie cu 13 zile mai târziu.
În noaptea Anului Nou, românii aveau obiceiul de a-și dărui unii altora crenguțe de laur, nuci aurite ori monede imprimate cu chipul zeului Ianus, cel cu două fețe, patronul lunii ianuarie. Zeu al porților și ușilor, Ianus Bifrons era cât se poate de potrivit pentru această ocazie, una dintre fețe privind spre viitor, Anul Nou, iar cealaltă spre trecut.
Ianus, unul dintre cei mai respectați zei ai panteonului român, fără corespondent în mitologia greacă, era invocat la începutul fiecărei zile, fiind numit uneori și Portarul Cerului, iar efigia sa dublă era uneori folosită ca reprezentare a tranziției de la primitivism la civilizație.
